...noroc că-i presărat cu poante
Lung de drumul de la origini şi pân-la rezultatul de azi. Mai întâi, în 1963, Pierre Barillet şi Jean-Pierre Grédy, clasicii autori francezi de teatru bulevardier, au scris «Fleur de cactus». Câţiva ani mai târziu, Abe Burrows a adaptat-o pentru realitatea americană şi scena de pe Broadway, unde "Cactus Flower" a înregistrat un succes răsunător, cu Lauren Bacall în rolul principal. Hollywoodul s-a şi repezit s-o înhaţe, în 1969, pentru tripleta de aur Ingrid Bergman, Walther Matthau şi Goldie Hawn, în regia lui Gene Saks, după un scenariu de I.A.L. Diamond - genialul autor de comedii născut la Ungheni, Iaşi, în 1920, de la care ne-au rămas "Some Like it Hot", "The Apartment", "Irma la Douce", "Avanti!", "The Front Page", sau "Fedora". Aşa că se pune întrebarea: când ai o asemenea comoară, o bijuterie, un... diamant de dramaturgie cinematografică precum un scenariu de Diamond, cât de inconştient poţi fi imaginându-ţi că te ţin pe tine curelele să scoţi din el ceva şi mai bun? Lasă-l, nene, aşa cum e, şi tu pune mâna şi filmează, dacă ţii morţiş să faci un remake!
Da' ei, nu şi nu. Din motive numai de ei ştiute, cei trei Doamne şi toţi producători, Adam Sandler, Heather Parry şi Jack Giarraputo, musai să tocmească doi ageamii la încropit un nou scenariu, mai învăţat şi mai bărbat. Allan Loeb a mai scris câteva mediocrităţi (ca "21" sau "Wall Street: Money Never Sleeps") şi spanacuri ("The Switch" ori "The Dilemma"), iar Timothy Dowling e abia la al doilea lung-metraj, după neînsemnatul "Role Models"). Dacă ăştia doi aveau un pic de minte, ar fi luat seama la structura pe cât de solidă, pe atât de flexibilă, a scenariului lui Diamond, ar fi lăsat-o aşa cum era, şi ar fi operat numai modificări formale şi de detaliu. Nu e nici o nenorocire că fostul medic stomatolog a devenit acum chirurg plastician - că de, se poartă! - că vechea Stéphanie Dickinson, sub noul ei nume de Katherine Cutărescu, are doi copii, că mai apar şi alte personaje, şi că până la urmă toţi se duc în Hawaii. Putem înţelege (fără a fi de acord cu ele, că nu ne-am pierdut chiar şi ultima brumă de bun-simţ) şi torentele de referiri genitale şi uro-scatologice care au invadat în noul mileniu noţiunea de "simţ al umorului" pe tărâmul ce se întinde din Atlantic la Stâncoşi şi mai departe. Ceea ce rămâne un mister e cum de discipolii unor Robert McKee şi Syd Field, odată ce demontează un scenariu clasic ca să vadă ce-are înăuntru, nu-s în stare să-l mai asambleze la loc. Scriptul celor Loeb şi Dowling e dezlânat, pierdut printre detalii, şi mai ales îngrozitor de previzibil - la un nivel de-a dreptul sinucigaş.
Se pune aici o problemă extrem de sensibilă: desigur, cine a văzut "The Cactus Flower", ştie de la început care va fi finalul. Că prea puţini dintre spectatorii zilelor noastre, mai ales amatori de "comedii romantice", nu s-ar dedulci nici morţi la filme clasice, iar nu-i o noutate (vorbeam anii trecuţi cu una din Vest pe net, şi i-am recomandat nu mai ştiu ce Hitchock sau Orson Welles sau aşa ceva - ce credeţi că mi-a răspuns? "Nu mă uit la vechituri!"). Nenorocirea e că nici măcar nu e nevoie să ai habar de versiunile anterioare, ca să te prinzi încă din primul sfert de oră că Danny şi Katherine vor rămâne finalmente împreună, cu copii cu tot, ca să pună de-o familie unită şi fericită. Şi nici chiar asta nu-i o nenorocire iremediabilă, dacă eşti conştient de una dintre regulile de beton-armat ale artei şi meseriei filmului: dă-i spectatorului ceea ce aşteaptă, dar într-un fel la care nu se aşteaptă! Dacă, mizând atât pe improbabila cultură, cât şi pe foarte posibila putere ghicitoricească a spectatorilor, Loed şi Darling ar fi inventat pentru deznodământ o răsturnare cu adevărat spectaculoasă, care să precipite inevitabilul cum nici cu gândul nu gândeai, filmul ar fi devenit nu neapărat semnificativ (în fond, e doar un produs de consum şi nimic mai mult), ci măcar meseriaş lucrat şi distractiv la modul onest.
Din păcate, în lipsa oricărei intenţii de acest fel, nenorocirea degenerează în catastrofă: în ultima treime, se întâmplă o grămadă şi nimic, protagoniştii se dumiresc lent dar sigur că-s sortiţi unul altuia, ba încă până şi terţa, mult râvnita sex-symboală pentru care se pusese în mişcare toată farsa, se prinde cum stau lucrurile, în deplin sincron şi cu deplină duioşie, aşa că pur şi simplu vine şi le măturiseşte şi le dă binecuvântarea şi-şi găseşte perechiul ideal în avion şi ca să se pupe chiar toţi Piaţa Endependenţi, eroina devine best friends cu scorpia care-o terorizase şi-n tinereţe, şi-n Hawaii. C-aşa-i în tenis (vorba ceea... pe care bine că n-a auzit-o nici un scenarist american, că sigur se şi repezea să pună pî în loc de tî - ca-n bancul ăla cu campionul de ting-tong).
Cu toate astea, o să râdeţi, dar... o să râdeţi. Nu, n-am greşit - chiar veţi râde, fiindcă în mod surprinzător, filmului nu-i lipseşte umorul de dialog. Cel puţin la nivelul replicilor, poantele sunt ignenioase, se articulează în cascade convingătoare, şi reuşesc în majoritatea cazurilor să amuze. Regia lui Dennis Duggan se relevă mult mai curată şi mai organic legată decât în precedentele sale "I Now Pronounce You Chuck & Larry", "You Don't Mess with the Zohan" sau inutilitatea anostă de "Grown Ups", reuşind şi unele speculaţii destul de vii ale relaţiilor dintre personaje, sau câteva figuri de stil remarcabile în sine (că altfel, n-au absolut nimic de-a face cu povestea sau cu conceptul de ansamblu - ca ralenti-ul cu negrişorul care azvârle cu paharul de cola în burta gravidă a maică-sii, sau secvenţa cu dormitul în cada de la baie, filmată bine dar supralicitată grosier).
O altă surpriză surprinzător de surprinzătoare e că Adam Sandler nu mai joacă atât de prost ca de obicei - şi el e-n stare să ne smulgă mai un zâmbet, mai un hohot, în special datorită dialogurilor hazlii şi indicaţiilor de regie. Jennifer Aniston a crescut şi ea frumos, de pe vremea când se pierdea-n peisajul altor aşa-zise comedioare romantice fără nici un chichirez, iar debutanta Brooklyn Decker, fost fotomodel, e mult prea frumoasă pentru binele ei propriu - şi al filmelor în care apare: pur şi simplu, personajul nu e credibil chiar şi doar uitându-te cum arată. De jucat, joacă natural, dar virtuţi speciale nu relevă - cel puţin deocamdată. Nicole Kidman e inutilă într-un personaj inutil (cum spuneam, ar fi trebuit să fie aia negativă, dar nu determină nimic în afară de câteva glumiţe şi, colac peste pupăză, se mai şi dă pe brazdă la sfârşit). Copiii Bailee Madison şi Griffin Gluck sunt talentaţi, expresivi şi, slavă Domnului, deloc frumoşi ca-n pozele de reclamă, aşa că s-ar putea să-i aştepte un viitor onorabil.
În rest, şi exact la antipozi faţă de ceea ce spuneam despre ăştia micii, obligatoria fotografie de o perfecţiune a definiţiei şi încărcătură a cromaticii efectiv diabetic-indigeste - c-aşa-i în comedia romantică, precum şi-n tenis (cu tî, nu cu pî!).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu